Trenul alunecă lin tăind întinsul Bărăgan, „împărăţia ierburilor şi a păsărilor”. Gările şi satele se deapănă cu repeziciune, ivindu-se şi dispărând în cadrul îngust al geamului, ca şi brazdele ogoarelor ce se rotesc o clipă în jurul privitorului. Cât vezi cu ochii, numai câmpuri arate, ce-ţi mângâe privirea prin diferite nuanţe de verde primăvăratec.

Acolo unde odinioară era o stepă ierboasă, fără sate şi fără drumuri, se întinde azi grânarul principal al ţării, fala vredniciei plugarului român. Până la Feteşti peisagiul rămâne acelaşi. Apoi de odată se iveşte o regiune cu totul deosebită, Balta Ialomiţei, dominată ca de un mal puternic, înalt de zeci de metri. Balta, luncă a Dunării, se desfăşoară variată de-a lungul căii ferate. Trenul trece întâi peste Borcea, Braţ secundar al bătrânului Danubiu, care, obosit spre vărsare, îşi despleteşte pletele cărunte. Apoi încep să apară ochiuri de bălţi străjuite de plângătoarele sălcii, ori năpădite de trestişi şi păpuriş. Gingaşe flori de nufăr smălţează faţa apelor uşor vălurită de adierea unui vântuleţ. Intre ochiurile de apă se întind ogoare cu grâne mândre, ori păşuni în cadrul cărora ciobănaşi şi mioare par desprinşi din vreun tablou de Grigorescu. Berzele, albatroşii şi pescăruşii, prin rotiri mlădioase, ne arată clocotul vieţii animale în acest „paradis al păsărilor” întrecut doar de deltă.

Trenul trece în goană şi peste braţul principal al Dunării, lăsând în urmă această „Mesopotamie românească”, dincolo de care se iveşte bătrâna Dobroge, pământ românesc încă depe timpul lui Dan I şi Mircea. Simţi o mare mândrie când îţi reaminteşti, că podul peste care ai trecut a fost multă vreme cel mai lung din lume. Dela Cernavodă, „orăşel oriental de căsuţe albe, agăţat pe coaste şi risipit pe fundul unei largi văi uscate”, trenul începe să meargă între malurile pietroase ale curioasei văi Carasu. Această vale, cu toate că regiunea este aplecată acum spre mare, a păstrat vechea înclinare a ţinutului spre fluviu. Regiunea în care ai pătruns domină lunca (balta) de la mai mare înălţime decât Bărăganul.

Ceeace îţi izbeşte privirea este natura pietroasă a solului. Colţi de piatră de var ies pretutindeni în afară din mijlocul unei vegetaţiuni sărăcăcioase. Toată această parte a ţării este pardosită cu stive de piatră de var, depusă într’o mare străveche care acoperea odinioară Dobrogea de mijloc şi de Sud, Podişul Moldovei şi cel al Transilvaniei. Deasupra acestor strate alburii, după retragerea acelei mări, vântul a depus un strat fin care a fost cimentat de ploi (leosul). Din cauză că leosul lasă să treacă apa prin el, aceasta se obţine aici prin săpare de puţuri adânci, iar satele sunt rare. Arborii, care nu se pot lipsi de umezeală, nu pot prinde rădăcini şi vegetaţia rară şi mică a făcut ca această regiune să fie numită pe drept „stepa dobrogeană”. Culturi sărăcăcioase se întind pe spinarea largă a dealuri deosebire de cel muntenesc, acesta este vălurit, colinar.

Dela gara Mircea-Vodă pornim către Sud, trecând prin aceleaşi ţinuturi cu aspect văros, care nu-şi schimbă înfăţişarea până aproape de Bazargic, din apropierea căruia începe Deliormanul (pădurea nebună).Mulţimea gărilor şi satelor cu nume turceşti, ne arată că nici odată Bulgarii — oaspeţi noui — n’au fost stăpânii locului; iar Turcii, paşnici cetăţeni, îşi văd liniştit de nevoile lor.

Oraşul Bazargic, mai apropiat de trei ori de mare decât de Dunăre, este aşezat totuşi pe o vale (Gazi-Baba) tributară marelui fluviu. Aşezat la răscruce de drumuri, în mijlocul unei regiuni bogate, esti centrul economic al întregii Dobrogi de Sud. Oraşul este gospodăresc şi primitor şi în el pulsează puternic o vieaţă românească cum nu ne închipuiam.

Semnul creştinismului alternează cu cel al islamismului, simbol al unei stăpâniri efemere şi apuse. Dela Bazargic, pe o şosea bine întreţinută, ce se desfăşoară printre ogoare ori printre pajişti îmbujorate de flori şi presărate cu misterioase movile, făcute în vechime, de ora (gorgane), ajungi la satul fruntaş, Regina Maria. Acesta este înfiripat de curând, cu gospodării temeinic alcătuite de Aromâni, sub privegherea regretatei Regine şi a unor inimoşi organizatori.

Nu coborîm spre Balcic, ci pornim spre Capul Caliacra. Trecem cu iuţeală prin Cavarna. Dela un timp, pe un drum ce merge aproape paralel cu ţărmul mării, nu mai observi nici ogoare nici pajişti. Reintri în ţinutul stepei, dar al unei stepe acoperită cu cea mai redusă vegetaţie, care iese timidă de după bolovănişul ce pardoseşte, sub coviltirul cerului, acest colţ de pământ. Atât plugul cât şi sapa sunt cu totul neputincioase aici.

Curând am ajuns la Capul Caliacra (29 km. de Balcic), făşie îngustă (de 10—15 m. pe alocuri) a podişului dobrogean, ce înaintează aproape 2 km. în mare,pe care o domină dela o înălţime de 60 metri. Intre abruptul ţărmului şi mare nu este măcar o făşie cât de mică, pe care să se poată aşeza vreun sătuleţ. Valurile vin să se spargă de faleză (ţărm abrupt), iar blocuri de milioane de kilograme s’au prăvălit de sus, formând chiar la picioarele capului o îngrămădire de stânci înspumate de mare.

Printre stânci, ori în apropierea lor, în undele de un albastru-verzui, iese la iveală vreo focă. ori spintecă apa cu mişcări unduioase vreun delfin. Focele (de climă caldă) sunt o curiozitate şi o atracţie a acestui minunat colţ al Dobrogei (precum sunt şi cămilele asiatice cu două cocoaşe, ce trag plugul la Duranlar — 17 km. Vest de Cavarna)

De sus eşti condus până la linia apei de poteci înguste care, uneori, îţi cer multă mlădiere şi prevedere. Caliacra însemnează „Capul Bun”, denumire dată de Greci, corăbieri plecaţi a găsi ţărmuri cu pământuri mai bogate, care să ofere o vieaţă mai lesnicioasă decât cea din patria lor. Aici ar fi fost stăpân pe vremuri Dobrotici, despotul Găgăuzilor (Turci creştini-ortodocşi), care a fost înfrânt de Baiazid (1383). La extremitatea capului se află farul şi un mormânt, socotit de creştini că ar fi al Sfântului Nicolae Corăbierul. Tot aici este o poartă naturală, în partea de sus a capului, de unde se spune că s’ar fi aruncat patruzeci de fecioare de frica năvălitorilor. Mai rotim odată privirea şi cu greu ne deslipim de aceste privelişti unice, ce ne-au desfătat atât prin farmecul şi măreţia lor, cât şi prin misterul şi legendele legate de ele.

Curând suntem întorşi la Cavarna, orăşel aşezat pe podiş şi legat de port printr’o şosea ce şerpueşte de-alungul unei văi prea largi şi cu maluri prea puternice pentru pârâiaşele ce curg prin ea. Viaţa Cavarnei este dată de negoţul cu cereale şi pescuit. In port, pe o făşie îngustă, apa mării e albă ca varul din cauza malului cretos şi fărâmicios. Pe locul portului a fost vechea cetate Bizone, întemeiată de aceiaşi navigatori greci.

Ne continuăm drumul şi în curând suntem în Balcic, pe drumul tăiat, printre maluri stâncoase pentru palat. Uneori, de o parte şi de alta a drumului, se ridică povârnişuri repezi şi împădurite cu aspect de defileu muntos.

Balcicul este un important port de cereale şi în acelaş timp o preţuită staţiune balneo-climaterică. Sub marginea podişului ce-l apără de vânturile nordice se întinde pe o făşie nu prea lată de ţărm, pe locul vechei cetăţi-port Dionysopolis, iar numele actual îl are dela Balcica (sec. XIV), fratele lui Dobrotici, care era stăpânul locului. Coasta, vălurită de alunecări de teren ,cu grădinile ei în chip de terase, ce dau originalitate localităţii, este mult căutată de artişti şi suferinzi.

Un bătrân barcagiu turc ne poartă peste unda limpede a mării şi între plajă şi geamandura din dreptul palatului, se desfăşoară, sub un cer subtropical, una din cele mai frumoase privelişti din România. Vilele de frumoase linii arhitecturale se ţin lanţ. Barcagiul întoarce. Se înserează. Ne în dreptăm spre palat. Alei minunat împodobite ne conduc, pioase, spre bisericuţa (cu odoare aduse din insula Cipru) in care se află urna cu inima celei mai iubite românce, dar şi un simbol al unei iubiri neţărmurite faţă de acest colţ de raiu.

Paşii te poartă pe lespezi peste care a trecut nu de mult in veci neuitata Regina Maria. Florile răspândesc parfumul care a îmbătat-o pe ea, iar lumina cernită de felinare ascunse între flori dă întregului parc atmosferă de basm. Valurile izbesc în zidurile palatului murmurând rugăciuni. Urcând pe vreo scară de piatră, trecând pe lângă vreun colţ tainic, simţi cum sufletul Aceleia care a căutat aici liniştea şi meditarea te îmbie să te desprinzi din mijlo:ul frământărilor vieţii, spre a te înfrăţi o clipă cu nepătrunsul firii.

Către Est de Balcic se deschide valea fără iarnă a râului Batova. Pădurea de fag se înfrăţeşte cu tot felul de plante mediteraneene. In dreapta acestei văi, la vărsare, e aşezat satul Ekrene (vechea Crania), cu vechi urme de civilizaţie. In stânga, ceva mai depărtat de mare, se răsfaţă într’un cadru de raiu satul Teke, cu vestita sa geamie făcătoare de minuni.

Dela Capul Caliacra şi până dincolo de Ekrene, pe o întindere de peste 40 km., se întinde Coasta de Argint a României, numită astfel dela reflexele argintii ale calcarelor (piatră de var) ce sclipesc în bătaia soarelui, prinse între un cer de un albastru luminos şi marea de un albastru-verzui.

Această coastă e orientată dela Vest la Est şi după părerea învăţaţilor ea este formată din vechi strate marine, ridicate la înălţimi ce domină marea cu 60 m. la Caliacra şi cu 260 m. spre frontiera bulgărească. Ţărmul cade abrupt între Caliacra şi Cavarna, apoi către Vest între ţărmul înalt şi mare se resfiră o prispă lată ce depăşeşte uneori 1 km., pe care din vechime corăbierii şi-au durat cetaţile lor. Clima ei fiind ferită de viforosul Crivăţ, iar faţa ei primind toată ziua razele soarelui, unele plante rămân verzi şi peste iarnă. Viţa ajunge de grosimea arborilor, iar mirtul, iasomia, smochinii, migdalii fac să te simţi într’o regiune subtropicală. Toate acestea au făcut ca acest ţărm să fie socotit „colţ de Mediterană”.

— însemnări dintr’o excursie —

MIHAIL CONSTANTINESCU, DE STRAJA, 1939

In imagine Coasta de Argint 1933.

sursa :  /techirghiol.com/coasta-de-argint