Constantin Mille
Autor : Elena Ioana MĂLUŞANU, bibliograf
Biblioteca Academiei Române, bibacad.ro
Aida Vrioni a fost o femeie frumoasă, elegantă, cultă și foarte creativă. A început să scrie de la 15 ani (nuvele, povestiri) și, împreună cu fratele său, a editat revista „Aurora”. În 1904 a fost angajată de Constantin Mille ca redactor permanent, salariat la revista „Adevărul”, devenind astfel prima femeie jurnalistă profesionistă din România.
Aida Vrioni a rămas în istorie în special ca directoare a Revistei Scriitoarelor și Scriitorilor Români, unde a promovat literatura feminină (Maria Cunțan, Hortensia Papadat-Bengescu, Margareta Miller Verghy ș.a.), dar și lucrările scriitorilor consacrați (Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, George Bacovia).
În 1904, Constantin Mille a chemat-o pe Aida Vrioni la Bucureşti, oferindu-i un post de redactor permanent, salariat, la Adevĕrul, devenind astfel prima femeie din România ziarist profesionist. A urmat o perioadă de peste doi ani de intensă activitate gazetărească, la Adevĕrul, unde avea cronica feminină, cronica artistică şi rubrica Impresii şi palavre, va publica interviuri, articole, recenzii, anchete de presă în Dimineaţa(de la apariţia acesteia).
Odată cu perioada interbelică, pe terenul publicistic românesc se manifestă şi o altă faţă a presei, cea destinată aproape în exclusivitate „sexului frumos”.
Presa feminină cunoaşte o popularitate în continuă creştere, iar dacă până acum discursurile despre aspectul feminin erau fie o confidenţă între femei fie creaţia poeţilor şi a romancierilor, această epocă marchează o cotitură în istoria presei feminine.Les années folles reprezintă şi un nou mod de a discuta despre feminitate.
Pe lângă imaginea femeii emancipate, care luptă pentru drepturile ei şi este conştientă de noul rol pe cere trebuie să-l îndeplinească în societate, presa interbelică oglindeşte imagini şi articole ale femeii gingaşe, sensibile, pure, delicate, preocupată de modă şi gastronomie, de decoraţiuni interioare, de arta de a stăpâni codul bunelor maniere.
Această nevoie de idilism corespunde cerinţelor epocii, este o nevoie psihologică, dar reprezintă şi o nevoie pragmatică, având la bază exigenţa contractului de lectură dintre publicul, care are un anumit orizont de aşteptare şi ziarul sau revista care au nevoie de cititori pentru a supravieţui.Publicistica interbelică promovează imaginea femeii idilice prin reviste adresate în primul rând publicului feminin, şi nu numai.
Din păcate, multe asemenea reviste sunt puţin cunoscute, cu toate că reprezintă o sursă de inspiraţie complexă pentru ceea ce a reprezentat femininul acelei perioade.Odată cu timpurile moderne, societatea se îndreaptă spre egalitate.
Evoluţia ideilor, a nevoilor economice, dezvoltarea culturii contribuie toate la aceasta.În acelaşi timp, se produce egalizarea intelectuală a femeii cu bărbatul prin dezvoltarea culturii. Experienţe nenumărate au dovedit că femeia nu numai că nu este inferioară bărbatului, ci în unele privinţe poate fi chiar superioară.
Şi cele mai multe au fost scriitoare. Dar, ne întrebăm cum este cu putinţă, ca ele să fie acum ignorate, uitate şi chiar nerecunoscute?Uitată astăzi, nemenţionată în lucrări de referinţă, Aida Vrioni s-a bucurat de notorietate în anii interbelici.
Nu atât ca scriitoare (a publicat romanele Rătăcire, 1923; Fata-sport, 1925 şi volumul de eseuri Şi zilele grăiesc, 1927), cât ca editoare şi publicistă.Neobosită organizatoare, muncitoare destoinică şi bună reporteră, Aida Vrioni înfăţişează o nouă faţadă a sufletului feminin. Abordând genul dificil al eseului, ea exprimă cu mii de nuanţe toate stările sufleteşti prin acea introspecţie adâncită şi originală.
Maria Mateescu – acesta a fost numele ei adevărat – s-a născut la Ploieşti, la 17 octombrie 1886. Este fiica Ioanei (născută Pistreanu) şi a lui Ion Mateescu, avocat. Părinţii erau intelectuali şi foarte credincioşi, în familie având şi câţiva ctitori de lăcaşuri sfinte. Aceasta, ca şi faptul că stătea verile la mănăstirea Zamfira, unde avea rude călugăriţe, i-au înrâurit formaţia, insuflându-i o credinţă puternică, dar şi sentimente morale şi sociale.
A urmat cursurile primare la Şcoala nr.1 de fete, iar pe cele secundare la Externatul „Despina Doamna” şi apoi la Pensionul „Regina Elisabeta”. Va audia, mai târziu, unele cursuri universitare, fără intenţia de a obţine o diplomă. Încă de la vârsta de 15 ani a început să scrie proză (nuvele, schiţe) pe care le trimitea, sub formă de scrisori, la revista Carmen din Bucureşti.
De la început, scriitorul Ion Costin, directorul acesteia, i-a răspuns încurajator la „poşta redacţiei” şi, foarte curând, şi-a făcut debutul în paginile revistei. În acelaşi timp, împreună cu fratele ei, Dumitru Mateescu – şi el viitor publicist – a scos la Ploieşti o revistă, Aurora, apărută în doar câteva numere, dar nu lipsită de valoare şi de personalitate.
În 1904, Constantin Mille a chemat-o la Bucureşti, oferindu-i un post de redactor permanent, salariat, la Adevărul, devenind astfel prima femeie din România ziarist profesionist.A urmat o perioadă de peste doi ani de intensă activitate gazetărească, la Adevărul, unde avea cronica feminină, cronica artistică şi rubrica Impresii şi palavre, va publica interviuri, articole, recenzii, anchete de presă în Dimineaţa(de la apariţia acesteia), Provincia literară (Tecuci), Cronica literară (Constanţa), Adevărul literar şi artistic, Rampasau în Ţara.
A publicat cronică feminină, artistică, juridică, interviuri, reportaje, anchete. În 1906 s-a căsătorit şi foarte curând (din 1907), absorbită de problemele de familie, a dispărut din publicistică, rar mai apărându-i câte un articol.
În 1923, a revenit în forţă în viaţa culturală a ţării, ca publicistă, la ziarele la care mai colaborase (sub pseudonime ca: Aida, Diana, Aura, Maria-Aura, Mărioara, Cherubine, Lucia Matteo, Princesse Nadine) acum semnând aproape numai cu numele Aida Vrioni.
A devenit membru în Comitetul Central al „Uniunii Intelectuale Române”, preşedinte al secţiei de litere a „Consiliului Naţional al Femeilor Române” etc.
În 1925, a fondat, alături de Adela Xenopol, „Societatea Scriitoarelor Române”, devenind, după aceea, redactorul şi sufletul Revistei Scriitoarelor Române, chiar după ce publicaţia a devenit Revista Scriitoarelor şi Scriitorilor Români (1929), a fost condusă tot de ea până la încetarea apariţiei. În deceniul al treilea frecventează, cu o oarecare constanţă, cenaclul Sburătorul, unde cite
sursa : proquest.com/openview/
